Pacient la “Urgențe” și, mai apoi, la “Chirurgie” în Norvegia

Holul secției de Pediatrie
Foto: arhiva personală

Aștepți cu orele pe holuri, printre vaietele celorlalți pacienți? N-ai cu tine, Doamne-ferește, acte care să ateste cine ești și acest lucru îți pune probleme la internare? Uită de astea. Nu e cazul aici. Nu te așteaptă covorul roșu, dar și experiența ta ca pacient este alta. Ce trebuie să faci, totuși, ca pacient? Sau ce nu este nevoie să faci? Citiți mai jos impresiile unei mame al cărui copil a fost operat în miez de noapte de peritonită. Impresii subiective, desigur.

Niciodată nu știi unde te duce viața și încotro ți se îndreaptă pașii. De data asta ne-a fost dat să experimentăm, fără voie, cum e să fii tratat într-un spital din Norvegia. Într-o secție de urgențe și, mai apoi, într-una de chirurgie ca, în final, să ajungem la pediatrie.
În prima, ore lungi de așteptare. Mai lungi poate din cauza neliniștii atât ale mele, cât și ale fetiței. Dar lungi. 8 ore. La care s-au adăugat apoi orele de așteptare după ce copila a intrat în blocul operator.

Așteptare dureroasă

O procedură de rutină, care ar fi durat, în medie, 30 de minute. Dar care s-a prelungit până la 2,5 ore. Timp în care am fost doar eu cu gândurile și cu rugile mele, în care mi-am imaginat tot ce poate fi mai rău. În care am pândit ușile care dădeau în sălile de operație, inaccesibile. În care m-am simțit mai neputincioasă ca oricând. Și frustrată, pentru că nimeni n-a apărut să mă liniștească, să îmi spună câteva cuvinte, cât de puține. Numai să știu că totul e bine. Dacă e să reproșez ceva personalului din Chirurgie e tocmai acest lucru, lipsa de comunicare. Dar îmi dau și eu seama că într-o sală de operații nu e ca în gară, nu se intră și se iese așa, după pofta oricui. Așa că nu mi-a rămas decât să aștept, sfâșiată de îndoială, pe masură ce orele se scurgeau fără nici o veste.

Dureri abdominale? Ptiu, drace! Corona!


Să începem cu începutul. După trei zile în care fetița s-a simțit rău și în care mi-au trecut prin cap tot felul de diagnostice, de parcă aș fi medic, nu asistent medical, am ajuns și la medicul de familie. Fetița mea suportă în liniște durerea, ar fi trebuit să o știu mai bine și să mă îngrijorez mai tare. Dar tot ea mă asigura, în răstimpuri, că se simte mai bine. În cele din urmă, am decis că e de ajuns. Trebuie să fie văzută de un medic.

Și a început povestea Corona. Asistenta medicului de familie ne-a inclus imediat în categoria damnaților. Conform ultimelor descoperiri, printre simptomele virusului care a dat peste cap întreaga lume se numără și durerile abdominale. De parcă alte boli nici n-ar presupune asta. Chit că nu ai nici unul dintre celelalte simptome. Nici măcar o amărâtă de febră. În fine. Am fost sunați de medic destul de repede. Medic care, din fericire, s-a dovedit a fi unul dintre cei cu care colaborez la centrul de îngrijire la care lucrez. Nu e medicul nostru de familie, dar îl inlocuiește pe acesta în perioada concediului. Așa am obținut o programare peste câteva ore. Echipat și protejat împotriva Corona, a examinat fetița și mi-a confirmat diagnosticul: apendicită. Ne-a sfătuit să ne îndreptăm cât mai repede spre spital, timp în care el va expedia toate hârtiile necesare spitalului. Zis și făcut.

La internare-data nașterii și…atât

Într-o oră am fost la spital, pentru că ne desparte o oră de condus cu mașina din sat până în oraș. Și, prima surpriză: ne-a sunat exact după ce am ajuns, ca să se asigure că suntem la spital și să ne îndrume către cine să ne îndreptăm. La recepție, a doua surpriză: n-a fost nevoie de nici un act, din partea nimănui. Pur și simplu data nașterii copilului și așa au apărut în sistem anamneza medicului de familie și toate datele copilului.

La Urgențe aștepți într-un pat, fie el și așezat pe hol

Transferul într-un salon de așteptare, respectiv pat, s-a făcut rapid. I s-au recoltat fetei probe de sânge, i s-a montat flexulă, am trecut și printr-o ecografie. Timp în care noi ne perpeleam fără să știm mai nimic, turele se schimbau, orele treceau. Mai bine de 8 ore, în care calmul celorlalți începuse deja să fie enervant. Eram și noi la pământ, fizic și psihic. Eu venisem direct din tura de noapte, fetița nu mâncase nimic în ziua respectivă din cauza durerilor. Ni se transmisese să nu manânce și nici să bea nimic în continuare, pentru că va fi operată. De apendicită.

Binecuvântarea de a-ți ține copilul de mână în timpul anesteziei

Într-un târziu, am fost conduse pe secția de pediatrie. Gata, mi-am zis. Deja se făcuse ora 21.30, iar noi venisem de la 14. Operația părea să se fi amânat până a doua zi. Mă înșelam, aveam să aflu. La nici 10 minute de când ajunsesem la Pediatrie, am fost anunțate că mergem în operație. Și că eu o pot însoți jos, în sala de anestezie. Așa mi-am putut ține de mână fetița până a adormit. Lucru ce mi s-a părut o binecuvântare. Dacă stau să mă gândesc că, acum aproape patru ani, trecând printr-o altă intervenție chirurgicală, n-am avut același privilegiu într-un spital din Ro. Dar nu mă plâng, pentru că și acolo tot personalul medical s-a comportat mai mult decât bine, poate și pentru că ea era pacient-copil într-un spital de adulți. Țin doar să remarc diferența. Acceași diferență pe care am sesizat-o în sala de așteptare de la Urgențe, când am putut sta non-stop cu ea, fără să-mi fie smulsă brutal din brațe și să mi se reproșeze că plânge de frică, tot din cauza mea. Asta, într-un spital de copii. Că eu o influențez și că se alintă, că o ajută mai mult dacă o las pe mâna asistentelor, deși copilul meu mă privea sfârșit și înspăimântat, neînțelegând de ce o abandonez brusc.

Calm. Și liniște. Multă liniște

Aici, la Urgențe, i s-a administrat un plasture anestezic cu o oră înainte să i se recolteze sânge și să îi fie montată branula. Pentru a nu simți atât de acut durerea. Un lucru minor, dar care face o diferență majoră. Poate așa se procedează acum și în spitalele de copii din România. N-am de unde ști. Dar acum câțiva ani în mod cert nu era așa.
După operație, am fost chemată să stau lângă fată, în sala postoperatorie, până când își revine din narcoză. Nimeni nu se agita, același personal calm. N-am văzut decât calm în jurul meu. Și liniște. Am fost întrebată din când în când dacă vreau un pahar cu apă.

Un simplu “mulțumesc” e de ajuns

Curând au sosit medicul chirurg, apoi cel anestezist, care m-au informat că a fost peritonită, dar că totul e OK acum. Și că a luat atât de mult timp pentru că au vrut să fie precauți. Încă mai am sentimentul că mi s-a ascuns cât de grav a fost totul, dar poate că e doar o impresie. Poate că sunt eu mai suspicioasă, pregătită să pun mereu totul sub semnul întrebării, venind dintr-o țară în care asta înseamnă să supraviețuiești. Medicii au plecat, nici nu i-am mai întâlnit de atunci, pentru că la vizita medicală de a doua zi s-a prezentat alt chirurg. Se schimbaseră turele, normal. Să mai spun că nici un moment n-a așteptat nimeni recunoștința mea? Plicul meu? Mai frustrant e că nu jonglez încă suficient de bine cu toate politețurile norvegiene, că nu știu să exprim în cuvinte adevarata mea recunoștință. Frustrarea că un simplu “takk”, chiar și “tusen takk”, nu exprimă tot ce aș vrea eu să exprime.

Să dormi alături de copilul tău nu într-un scaun, ci într-un pat

După câteva ore petrecute la Terapie intensivă, am revenit în secția de Pediatrie. Unde ne aștepta altă surpriză. În tura de noapte lucra o harghiteancă. Ne-a ținut mult de vorbă, ne-a ajutat în fel și chip, fata a și mâncat puțin. Cu asistenta românca ne-am reîntâlnit două zile mai târziu. Tot de ajutor ne-a fost. Neavând defel experiența spitalului norvegian, nu știam ce puteam cere, cât puteam cere.
Dar întregul personal a fost mai mult decât amabil, împărțind zâmbete care îți fac bine când stai cât e ziua de lungă doar în camera ta. Corona a schimbat totul și aici. În mod normal, oricine era binevenit în vizită, ambii părinți puteau sta cu copilul peste noapte(unul în salon și celălalt la un hotel din apropiere, plătind un preț mai mic decât în mod normal). De tratamentul acesta au parte toți copiii, până la vârsta de 16 ani.

Nu se mănâncă la cantină acum, ci în salon. Corona, din nou

Acum, doar unul dintre părinți poate dormi cu copilul-pacient. Părinte care poate mânca alături de copil, părinte care primește și el mese gratuite, alături de copil. Lucruri banale, știu, dar pe care eu nu le-am experimentat în urmă cu câțiva ani, când am stat în spital cu fetița mea câteva zile. Tot ce îmi amintesc de atunci este că eu trebuia să cobor la subsol, de la etajul 6 sau 7, cu un lift care se defecta mereu și care era mereu supraaglomerat, deci al cărui timp de așteptare se prelungea minute bune. Eu trebuia să mănânc la subsol, iar copila in salon. Așa că am renunțat să mai merg în sala de mese. Din fericire, spitalul nu era foarte departe de casă, așa că am putut primi mâncare gătită de mama-soacră. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă nu locuiam în același oraș? Poate că, între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Poate că Spitalul de copii din Iași s-a trasformat. În bine.
Și aici se merge la cantină, în mod normal, însă Corona și-a vârât coada. Așa că primim mâncarea direct în cameră. 10 camere în total. Fiecare copil stă numai cu părintele său. Ceea ce e chiar WOW.

Ca asistent medical, nu mai ești tu cel care și centrezi, și dai cu capul


Iar asistentele medicale au și motiv să zâmbească și să fie relaxate. Un asistent medical îngrijește doar doi copii, în medie. Iar fiecare își are rolul său bine definit. Tu administrezi medicamentele, măsori funcțiile vitale, observi pacientul și tii legătura cu aparținătorul acestuia. Și cu medicul lui. Care medic poate fi urolog, pediatru, ortoped, chirurg etc. O altă colegă este responsabilă de recoltarea probelor de sânge. Iar dacă e nevoie de o flexulă nouă, apelezi la colegii de pe Terapie intensivă sau de la Urgențe. Mai mult decât decent, nu? Cine a lucrat sau lucrează într-un spital din România, având în grijă uneori și câte 25 de pacienți, făcându-le pe toate de mai sus și mult mai multe în plus, știe despre ce vorbesc. Poate că nu este peste tot așa, în spitalele norvegiene. Dar așa e aici.
Între timp, am aflat că e posibil să fim externate astăzi, ceea ce ne bucură. Cu tot wifi-ul gratuit care ne permite să vizionăm filme pe internet și să citim, tot mai bine e acasă. Chit că “acasă” e de fapt apartamentul închiriat și nu casa-casa. După ani, omul se adaptează. Casa devine camera de cămin studențesc în care locuiești câțiva ani. Casa e și garsoniera ta. Casa e și casa socrilor, în care te muți “temporar”, pentru câțiva ani. Casa e acolo unde locuiești o vreme. Iar noi mergem curând acasă. Sperăm.

2 comentarii la “Pacient la “Urgențe” și, mai apoi, la “Chirurgie” în Norvegia

  1. Georgiana

    Buna , am mai citit din opiniile tale / intamplarile tale. Cat timp a durat pana ai un loc stabil ….. sa nu mai fii mutata? Doresc sa invat limba si sa vin cu familia. Nu doresc sa fac lucrul acesta ( sa vina familia ) pana nu am un loc stabil. Este foarte greu lucrul acesta… ( doar in momentul faptului voi vedea). Ma gandesc la optiuni … dintre tari , Norvegia , pare ca imi fac munca asa cum ar trebui.
    Acum in tara pe perioada aceasta sunt “ deblocate “ posturile doar pe perioada acesta … apoi pa. Ca asistent sa profesezi in Romania este foarte greu. De la instrumentar si manusile lipsa …
    Am treminat acest an , am facut practica in spitale dar imi este rusine… de ce am vazut.
    Scuze , cam lung.
    Cat a durat pana ai avut un loc stabil?
    Citisesm undeva ca ar fi cam doi ani !
    Multumesc . Seara buna.

    1. asistent Autor postare

      Lucrurile stau diferit de la persoana la persoana, nu e o regula generala. La mine a durat patru luni sa gasesc fast. Dar am avut noroc. Lucram ca vikar de patru luni, au aparut posturi libere la azilul in care lucram de nici macar o luna si am aplicat. Am fost chemata la interviu si am primit fast. Bineinteles, am mai lucrat 3 luni ca vikar, pt ca asta e perioada standard dupa ce inaintezi demisia angajatorului. Dar, cum spuneam, depinde de fiecare, de ceva noroc, de omul potrivit la locul potrivit etc. Un sfat: cautati un loc de munca la tara sau in comunitati mici. Aveti mai multe sanse, iar nivelul de limba cerut nu e atat de avansat ca in orasele mari.
      Imi place Norvegia dar, la cat de greu vad ca se gaseste un loc de munca fara un nivel avansat de limba, as fi ales Germania. Numai ca eu mi-am dorit de foarte multi ani sa ajung in Norvegia si doar pe directia asta m-am concentrat. Altceva nici nu am vrut de aud. Dar am colege care mi-au spus ca in Germania se gaseste f usor de munca. Bineinteles, limba conteaza si in acest caz.
      Mult succes, orice ati alege!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.